Videos

Translation

Where Are Our Dreamers

translated by Claude

I do not know — it is the melancholy of the dying century, the shadow that drowns us at a setting of the sun, or the disillusion, the pain of battles fought before, the mourning breathed out from so many great graves, spreading through life like a sorrowful inheritance, filling our souls with darkness and with grief, and scattering through the world a mysterious lament, as if the hour of universal extinction were about to strike; For I ask myself: what are these inconsolable wailings, what is this nation of specters with darkened eyes, pale faces of young men worn out who never toiled, sad poets who weep and sing of imagined sufferings, cowardly hearts, dejected, that have never fought, and strangers to any feeling higher, purer! What are these arms, so weak and trembling? What are these children of wax — fruit spent while still in bloom?… And amid the keening of so many disheartened souls, when, sickly, the bards sigh upon their discordant lyres, cursing, heedless, the emptiness of the world and of life, when all of them bathe in tears their dream of immortality — you, artist, master of a language so divine, you who could reveal to us, like a doer of good, broad horizons and so many unknown beauties, do you still feel drawn to slide along the same worn paths, to lull your talent too with the narcotic of disgust, so that in your own country you appear a stranger, exotic?… How — when you are so young — is it a glory to declare that you have aged, that loathing of life lays you low, that nothing in this world can stir you any longer, that you have struggled in vain and grown sick of it all? Do you even know yet what life is? Have you had time to grasp — not its vast problems, tangled and profound, but a single tremor of the soul, your flicker of a moment, when time shifts so much for you with one beat of a wing, in the dizzying chaos of sights that deceive you, beneath the immense and eternal universal harmony?… You are barely on the threshold of the world. Your thought is so nimble. How much it could seize, were you to cast it into life! How many hidden beauties show themselves to you alone, happy poets: nature, the world, is forever new! Before your eyes glide glittering tableaux, voices, and colors, and forms — you let them slip away, rocking your drowsing thoughts as upon a stream, while so many unspoken truths still escape you! I know. I too, like you, was deluded to believe that in art I could cross into immortality with my hollow revolt; and with tears wrung out in spite — I would rather not recall — I too wailed over… trifles that seemed sacred to me then!… But when I looked around me and saw that it is a sickness, and that all the beginners, barely escaped from school, withered in the flower of their years by a contagious disgust, squander their strength, the fire of their youth, only to cradle in syllables, on ready-made templates, despairs made to order and imagined pains — when I understood that this is a fashion that drains the sap of our youth, I bade those blind thoughts, that wheeled their bat-flight over the graves, turn aside and leave the dead to their rest everlasting, and from the flowers of life to choose and gather into the imperishable honeycomb both truth and wisdom! How much there is to write of in this world! How many moving dramas are lost untold in the savage whirlpool of life's torrents! How many heroes, robbed of glory, vanish in this endless and terrible struggle! And, beneath the tempest of fate, how many oppressed hearts, how many martyrs that time and oblivion swallow up! And when this whole world is an eternal motion, where the smallest force fulfills a calling, and when you see your own people suffer, struggle and fight in this great and unbroken campaign — you, far from danger, gone astray like a deserter, would you cast upon those who await your help the grief and discouragement of your bitter song, and squander the power of the noblest gift, only to make men worse, more skeptical, and sadder? Is this your sacred calling as prophets and as artists?… Where are our enthusiasts, our dreamers, our troubadours, to sing us the meaning of the world and the splendors of nature? Where are our sowers of generous words, the magi guarded by stars, the ones who walk ahead, who, beneath shattered faiths and laws wiped clean, burying the old sorrow, would pour out with their song over our hearts both solace and love, and whose prophetic word, whose inspired gaze, cleaving the waves of darkness in two, would reveal, splendid before us, a whole new world!

Romanian

Unde ni sunt visătorii?

(Alexandru Vlahuță, 1892)

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare, Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte, Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire, Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire, Şi împrăştie în lume o misterioasă jale, Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale; Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate, Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate, Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite, Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite, Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată, Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată! Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare? Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?... Şi în bocetul atâtor suflete descurajate, Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate, Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire, Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire, Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine, Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine, Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute, Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute, Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic, Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?... Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune, Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate, Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate? Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde, Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde, Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă, Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă, În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală, Sub imensa şi eterna armonie generală?... Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul. Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l! Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă, Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă! Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare, Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare, Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă, Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă! Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă; Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte — Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!... Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală, Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală, Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor, Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor, Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite, Desperări de porunceală şi dureri închipuite, Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci, Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune! Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă, Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă! Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite, Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite! Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare, Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare, Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă În campania aceasta mare şi neîntreruptă, Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor, Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor, Jalea şi descurajarea cântecului tău amar, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti? Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?... Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse Peste inimile noastre mângâiere şi iubire, Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile de-ntuneric despicându-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

c. 1892 —